Primele urme ale activităţii umane datează încă din paleoliticul superior, atestat în zonă prin obiecte recoltate la Slătiniţa, Cepari sau Mintiu. Odată cu neoliticul (6000-2500 î.Chr.), vetre de locuire au fost stabilite în depresiunea Bistriţei, mai jos de Bistriţa, la Viişoara. Numeroase urme datând din epoca bronzului s-au identificat pe terasele ocupate de staţiunea pomicolă şi pe terasa de pe malul stâng al râului, la Cighir, un important cimitir de incineraţie aparţinând culturii Wietenberg, cu urme purtând un bogat decor, cu spirale şi meadre incizate. O aşezare dacică a fost descoperită pe terasa Poderei, în partea de nord-vest a oraşului, pentru ca, în urma cureririi romane, aşezări romane întinse să se constituie atât pe prima terasă, din zona actualului Colegiu Electrotehnic şi str. Năsăudului, ca şi pe terasa dinspre Budac sau pe valea Ghinzii. Din epoca migraţiilor, secolele VI-VII, s-a dezvelit un cimitir cu zeci de morminte gepide în partea de vest a oraşului, lângă şoseaua de centură, iar urmele unor locuiţe din secolele VIII-IX au fost identificate atât în oraş, cât şi în zona staţiei meteorologice. Se dovedeşte astfel că teritotiul municipiului a fost un spaţiu populat cu mult înainte de intrarea sa în istorie sub numele de Bistriţa, încât putem vorbi de o Bistriţă, înainte de Bistriţa.

Destinul aşezării a fost decis, pentru mai multe secole, de faptul că regiunea de nord-est a Transilvaniei, ca domeniu al coroanei, "fundus regius", a fost spaţiu de colonizare pentru grupuri de populaţii aduse, de către regii maghiari, din regiunea Rinului şi Mosellei.

Asupra începutului colonozării săseşti în ţinutul Bistriţei şi la Rodna nu există date foarte precise. Primele grupuri de colonişti se pot plasa în a doua jumătate a veacului al XII-lea întrucât în primele decenii ale secolului al XIII-lea aici se constată comunităţi închegate. În anul 1235, o cronică slavă, vorbind despre drumul prinţului Daniel de Halici spre Ungaria, aminteşte de trecerea sa pe la Baia Rodna. Cam în aceeaşi vreme, în socotelile negustorilor veneţieni a apărut meşterul Andrei din Bistriţa, care a achitat, din ordinul regelui Bela al IV-lea, substanţiala sumă de 261 mărci de argint.

La aşezarea saşilor, teritoriul din depresiunea Bistriţei nu era un spaţiu pustiu. O serie de descoperiri arheologice pun în evidenţă un habitat lipsit de fracturi şi care cuprindea mai multe puncte topografice din hotarul oraşului.

Ca orice oraş vechi, cu o istorie îndelungată, Bistriţa păstrează în caracteristicile planului său arhitectural urme ale evoluţiei sale istorice alături de semne ale creşterii sale organice. Timpul şi nevoile schimbătoare ale oamenilor au modificat treptat aspectul oraşului, însă toate aceste modificări nu au şters miezul structurii sale iniţiale.

Chiar dacă evoluţia parcelărilor şi a ocupării spaţiului locuit nu pot fi clar delimitate, anumite indicii vorbesc despre existenţa mai multor nuclee de locuire. Un prim nucleu pare a se fi construit în zona de sud-est a oraşului şi un altul în colţul său nordic.

Aceste grupuri de colonişti, aşezaţi pe pământ regesc, au respectat structura organizatorică din zonele de origine, beneficiind în noua lor patrie de autonomie şi de privilegii. Chiar dacă pentru saşii aşezaţi în regiunea Bistriţei nu s-a acordat un act de tipul Bulei de aur, acordată de regele Andrei al II-lea pentru saşii stabiliţi în sudul Transilvaniei, sprijinul şi autonomia pe care le-au primit din partea puterii centrale, chiar inconsecvent, au dus la treptata ridicare a regiunii şi la modificarea statutului aşezării. Între localităţile menţionate la 1241, lovite de marea invazie tătară, este amintită şi "opido quod Nosa dicitur". Statutul de târg sub care apare localitatea la acea vreme i-a afirmat ascendentul economic asupra celorlalte aşezări de colonişti din bazinul Şieului. În anul 1264, papa Urban al IV-lea a intervenit pentru returnarea de către Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea, a satelor şi pământurilor Bistriţa, Rodna, Jelna şi Crainimăt către regină, căreia i-au aparţinut din vremuri, a căror amintire s-a pierdut. Acesta este şi primul document păstrat care atestă existenţa aşezării Bistriţa.

Evoluţia aşezării a fost însă modestă, iar pericolele s-au menţinut în permanenţă. Ele au venit atât din exterior, ca urmare a frecventelor raiduri mongole, dar şi a ingerinţelor şi presiunilor unor nobili. Pentru a preveni sau limita efectele unor astfel de expediţii, locuitorii Bistriţei şi-au înălţat şi ei elemente de fortificaţie. Una din aceste fortificaţii este cea ridicată pe înălţimea "Burg" aflată între Bistriţa şi Dumitra şi unde săpăturile arheologice au constatat o cetate cu şanţ şi val de pământ, căreia îi erau andorsate locuinţe cu fundaţie de piatră. Materialul arheologic oferă criterii suficiente pentru a pune înălţarea acestei fortificaţii în secolul al XIII-lea. Tot cu rol de apărare este amintită şi prezenţa unu turn întărit la Bistriţa, la 1266.

 Evoluţia oraşului şi prosperitatea cetăţenilor săi erau stânjenite în mod vizibil de statutul juridic şi politic. Statutul de domeniu al reginei a indus prezenţa în fruntea oraşului a unui comite numit de către aceasta. Primul amintit în documente a fost, la 1274, "Magister Paulus, comes de Rodna et de Byszerce". La 1295, această magistratură era ocupată de către "magister Vivianus", comite al camerei regale, fapt care presupune funcţionarea unei monetării în oraş. În deceniile următoare, comitele Bistriţei deţinea şi dregătoria de comite al secuilor.

Conflictul care s-a declanşat între orăşeni şi autorităţile politice a cunoscut momente de mare tensiune, marcate de răsmeriţe şi de angrenarea în disputele pentru tronul Ungariei la sfârşitul dinastiei arpadiene. În disputa pentru coroană dintre Otto de Bavaria şi Carol Robert, bistriţenii s-au plasat pe partea celui dintâi. Otto de Bavaria şi-a găsit adăpost la Bistriţa, dar partida a fost câştigată de celălalt pretendent. Aceste mişcări nu au rămas însă fără efect. În anii imediat următori, documentele au înregistrat organizarea scaunului săsesc al Bistriţei şi acordarea autonomiei pentru oraş. Prin privilegiul acordat de către regina Elisabeta, soţia lui Carol Robert, la 29 decembrie 1330 "orăşenilor şi oaspeţilor", aceştia au fost scoşi de sub jurisdicţia voievodală şi s-a instituit ca prim for de judecată funcţia de jude (astăzi primar), "ales de ei dimpreună şi din mijlocul lor".

Dovadă a importanţei deţinute de activităţile comerciale în viaţa economică a oraşului, este dreptul de liberă trecere cu bunurile şi mărfurile lor, prin Transilvania şi Ungaria, oferit prin acelaşi privilegiu. Poziţia aceasta a fost şi mai clar consolidată prin actul regelui Ludovic de Sigismund, din 24 aprilie 1353, care a acordat Bistriţei dreptul de a ţine târg anual, scos de sub jurisdicţia voievodală ori nobiliară. Pricinile care se puteau ivi în perioada iarmarocului urmau să fie soluţionate exclusiv de juraţii oraşului. Remarcabilă este constatarea că acest drept a fost acordat Bistriţei mai devreme decât altor centre transilvănene. Doar Baia Mare beneficiase de acest privilegiu cu şase ani mai repede, iar Braşovul l-a obţinut abia după 11 ani.

Sunt şi alte fenomene care au subliniat rolul afacerilor legate de comerţ în viaţa acestei localităţi. Între ele, atracţia aşezării pentru ordinele călugăreşti care s-au instalat în oraş. La 1268 este mănăstirea minoriţilor, "viris religiosis fratibus minoritus et domino cruciato frater Detrico", iar cea dominicană la 1309, "frater Cristianus prior predicatorum de Bysterci".

Tot de activitatea unui ordin călugăresc se leagă ridicarea spitalului din partea de vest a aşezării, pe locul actualei parohii romano-catolice. Primul document care aminteşte acest locaş datează din anul 1295, când episcopul de Alba Iulia, după ce în anii anteriori locuitorii din Aldorful de Jos (astăzi cartierul Unirea) au decapitat doi dintre preoţii acelei parohii, a numit preot al parohiei dintre Hospitalieri. Şi în deceniile următoare, preoţii din Aldorful inferior proveneau tot din slujitorii spitalului bistriţean.

În a a doua jumătate a secolului al XIV-lea, economia Bistriţei s-a profilat tot mai mult pe negoţ şi meşteşug, chiar dacă activităţile legate de îndeletnicirile agricole au ocupat un loc încă important. Meşteşugurile s-au diferenţiat, au apărut primele organizaţii ale meşteşugarilor, breslele, cum ar fi cea a măcelarilor, documentată la 1361. Mai sunt amintiţi în această perioadă: postăvarii, aurarii, brutarii, blănarii, croitorii, curelarii, cizmarii şi alţii.

Treptat, în poziţiile dominante ale urbei s-a instalat alt segment al populaţiei active în domeniul meşteşugurilor şi comerţului. La 1366, regele Ludovic I a dispus respectarea dreptului deplin la alegerea anuală a judeţului şi juraţilor prin învoirea tuturor oaspeţilor şi locuitorilor din Bistriţa. De la aceste funcţii erau excluşi nobilii stabiliţi în district, care erau în schimb obligaţi, prin prevederile aceluiaşi act, la plata dărilor către rege, alături de ceilalţi locuitori ai districtului. Totodată s-a întărit rolul Bistriţei de centru al zonei de colonizare din regiune, juzii şi juraţii localităţilor din district putând fi instalaţi doar cu acordul magistratului din Bistriţa. Ca instanţă de apel a pricinilor judecate la Bistriţa, s-a instituit magistratul de Sibiu, prevedere care nu a făcut decât să întărească unitatea comunităţilor săseşti. Bistriţa a devenit centrul necontestat al ţinutului, primind toate atributele unui oraş liber, cu drept de stemă şi pecete proprie. Oraşul primea dreptul de a se înconjura cu ziduri, ca şi alte oraşe transilvănene; în aceeaşi vreme a fost atestată (1388) existenţa unei şcoli şi s-a construit casa sfatului (1409). Activitatea breslelor a fost şi ea reglementată. Un act din anul 1367 făgăduia acordarea unor statute cu privire la "meşteşuguri şi la preţul produselor" în care să fie incluse şi drepturile existente la acea dată. Acelaşi act sublinia faptul că oraşul era interesat în a-şi deschide porţile meşteşugarilor, "oameni cinstiţi", orice meşteşug ar cunoaşte ei şi care ar voi să se aşeze în oraş. Populaţia oraşului a sporit în mod vizibil, în anul 1461 oraşul având circa 2.500 de locuitori, iar în anul 1487, acesta ajungând la 3.800, pentru ca, la mijlocul secolului al XVI-lea, să fie de aproximativ 5.000 de locuitori. În economia oraşului s-au îmbinat activităţile agricole alături de cele legate de activitatea breslelor şi de comerţ, relevant în acest sens fiind un act din 1367, care interzicea comercializarea vinului de către nobili în interiorul oraşului.

În legăturile comerciale ale Bistriţei, relaţiile cu Moldova au jucat un rol important. Schimburile economice peste munţi erau stimulate desigur de structura economică complementară a ţinuturilor de pe cele două versante ale Carpaţilor. O bună bucată de timp, ruta cea mai frecventă a fost cea care trecea pe la Rodna. În anul 1412, voievodul Stibor restabilea, la cererea judelui Andrei şi a juraţilor Gheorghe Roth, taxele vamale existente anterior, deoarece Procopius, vameş, a mărit în mod nesăbuit aceste taxe, fapt care a dus la sărăcirea locuitorilor. Din lista produselor supuse reglementării rezultă importanţa acestei rute pentru comerţul dintre centrul şi estul Europei. Pe aici se vehiculau mărfuri precum: fier, postav de Ypres, Louvain şi Colonia, stafe poloneze, piper, scorţişoară, porci, oi, boi, lână, piei, peşte, seu, cai etc. Lungul şir de documente în care apar solicitări de diverse produse sau care anunţă deschiderea drumurilor stau şi ele mărturie unor schimburi intense.

Comerţul cu diverse centre din Europa apuseană: Numberg, Viena, Bratislava, Lwow sunt de asemenea atestate documentar şi subliniate de o circulaţie monetară în care prezenţa pieselor bătute în atelierele acestei zone au fost dominante.

Tot în aceste centre regăsim o serie de tineri din Bistriţa care studiază la diferite universităţi. Între anii 1448 şi 1520 au fost înregistraţi un număr de 17 tineri la Universitatea din Cracovia, cinci la Viena şi unul la cea din Wittenberg.

Prezenţa produselor bistriţene în interiorul provinciei era înlesnită de legăturile uşoare pe drumul spre Cluj prin Reteag şi Dej, dar şi pe la Mociu şi Gherla, cât şi cele care duceau prin Reghin, spre centrul şi sudul Transilvaniei. Bistriţa era un centru important pentru aprovizionarea cu alimente şi produse industriale a băilor de la Rodna şi Baia Mare, de acestea depinzând chiar "bunul mers al acestor băi". Mărfurile de aici erau vândute în târgurile şi bâlciurile care se desfăşurau după un anumit calendar. Pentru a-şi asigura ascendentul, patriciatul oraşului s-a opus sistematic organizării de bresle la sate şi a împiedicat adesea desfacerea liberă a produselor agricole.

Întărirea economică a avut drept urmare în plan urbanistic o creştere a numărului de parcele ocupate şi înmulţirea imobilelor cu confort sporit, mai spaţioase şi cu dotări sporite. Numărul caselor din piatră cu două niveluri care ocupau zona centrală a oraşului a schimbat peisajul urban al Bistriţei. Aceste imobile erau locuite de patriciatul oraşului, de familiile cu veniturile cele mai mari. Valoarea acestor case este subliniată şi de preţul de cumpărare a unora dintre acestea. La 1402, Petrus Kretschmer cumpăra o casă de piatră, situată "circa aciem in via lapidea sicut de foro transitur ad beatem Virginem ad sinistram silicem pa partem", cu suma de 1.000 de florini. La 1534, casa lui Andreas Beuchel (casa Ion Zidaru) valora 500 de florini. Şi alte case, unele din ele conservate până astăzi, denotă o activitate constructivă pretenţioasă şi o populaţie prosperă, între ele casele de pe latura nordică a Pieţei cunoscute sub denumirea de Sugălete, dar şi altele aflate pe străzile principale, repere importante ale arhitecturii gotice şi renascentiste.

Nici situaţia politică a oraşului nu s-a păstrat în permanenţă liniară. În starea burgului şi a districtului au intervenit numeroase situaţii de criză, marcate de imixtiuni ale puterii centrale în zona de influenţă a oraşului. În anul 1439, regina Elisabeta dăruia unele posesiuni în district lui Desideriu de Losoncz, iar la 1440, Gregoriu de Bethlen a fost recompensat cu alte sate. Regimul fiscal la care a fost supusă Bistriţa de către Iancu de Hunedoara şi apoi de către comiţii regali care i-au urmat a determinat chiar o răzvrătire a saşilor din Bistriţa şi district la 1458.

Întărirea vechilor privilegii şi înlesnirile noi pe care Matei Corvin le-a făcut oraşului au adus o perioadă de linişte şi prosperitate. Astfel, între anii 1459-1489, regele Matei acordat nu mai puţin de 13 privilegii bistriţenilor, prin care sunt întărite vechile privilegii şi libertăţi. Pantru a stinge orice posibilitate de revenire la tendinţe de imixtiune în treburile oraşului, aceştia au cumpărat, în 1464, de la Matei Corvin cetatea ridicată de către părintele său contra sumei de 6.000 de florini.

Ridicarea zidurilor de fortificaţie ale oraşului, pe lângă funcţia lor militară reprezentau şi un element simbolic şi o garanţie a libertăţilor şi privilegiilor orăşeneşti. Registrele de socoteli ale oraşului consemnează sumele acordate pentru ridicarea incintei şi indică etapele construirii zidului, ale turnurilor şi celorlalte elemente de fortificaţie. Astfel, în anul 1484, inelul interior al incintei fortificate a fost încheiat, iar la 1487 şanţurile de apărare erau săpate. Ulterior, lucrările au adus îmbunătăţiri sistemului de fortificaţie prin dublarea incintei în zona Porţii Spitalului, a Porţii Ungureşti şi a unor diguri în colţul de nord-vest, în afara Turnului Croitorilor, ajungându-se în final la un sistem defensiv, ce cuprindea trei porţi principale, cu 11 turnuri de curtină, fiecare dat în grija uneia din breslele oraşului, din care, ca o amintire peste veacuri, a rămas în picioare doar Turnul Dogarilor, aflat pe latura sudică, în vecinătatea fostei mănăstiri dominicane.

În plan urbanistic, ridicarea centurii de ziduri a adus constrângeri în planul constructiv, economia de spaţiu devenind tot mai presantă. Între anii 1450 şi 1550, numărul parcelelor construite a sporit de la 500 la 810. Datorită îngustimii parcelelor, casa s-a dezvoltat în adâncimea frontului, dând un plan în formă de L, cu o intrare carosabilă spre curte şi cu o dezvoltare pe două niveluri. Aceste case cu dublu tract cuprindeau la parter atelierul sau prăvălia, urmate de camere pentru servitori şi ucenici, continuate cu dependinţe. Etajul era ocupat cu încăperile de locuit ale proprietarului. În suburbii şi pe străzile laterale se menţin case modeste din paiantă, locuite de categoriile modeste ale populaţiei.

În descrierea pe care o face oraşului la 1564, Andrea Gromo ne dă imaginea unui oraş "frumos, bogat, populat şi puternic", cu "străzi drepte tăiate de la un capăt al oraşului la celălalt de pâraie care curg prin tot oraşul, spre marele folos al locuitorilor şi totodată spre desfătarea ochilor privitorilor. Şi pe laturile acelea este o poartă principală cu foarte multe mori de-a lungul şanţurilor puse în mişcare de apa izvoarelor ce ţâşnesc acolo, şi ele pot să macine mult mai mult decât nevoile oraşului".

Într-o descriere a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVI-lea, Giovanni Botero a socotit Bistriţa ca oraşul cel mai frumos, Clujul fiind cel mai populat, iar Sibiul cel mai mare.

După dezastrul de la Mohacs (1526) şi luptele dintre Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, oraşul a fost angrenat în disputele politice în una sau alta din tabere. Familia Eiben se situa de partea lui Ferdinand, iar Thomas Werner şi Demetrius Kretschmer de cea a lui Zapolya. În împrejurările acelor lupte, Bistriţa şi Rodna au fost acordate de către Zapolya domnului Moldovei, Petru Rareş.

Un alt evenimet important în viaţa cetăţii a fost adoptarea reformei de către saşii bistriţeni. În biserica oraşului şi în cele din district au fost îndepărtate icoanele şi altarele secundare. În impunerea reformei, activitatea lui Christian Pomarius a avut un rol central. După adoptarea reformei, ordinele călugăreşti au fost alungate din oraş, iar bunurile lor trecute în proprietatea oraşului.

La începutul secolului al XVII-lea, alte nenorociri s-au abătut asupra oraşului: acţiuni militare, încartiruiri de trupe, abuzuri şi contribuţii, la care s-au adaugat foametea şi ciuma, care au pustiit oraşul.

În anul 1601, deşi era încheiat un armistiţiu între Basta şi Sigismund Bathory, auzind de cruzimea generalului, apărătorii oraşului au închis porţile acestuia, şi sub conducerea căpitanului Nagy Albert s-au început pregătirile pentru respingerea unui eventual atac sau chiar asediu. Căpitanul a fost conştient de superioritatea numerică a atacatorilor, şi de aceea  a cerut ajutorul trupelor voievodale. Astfel în anul 1602, la 7 ianuarie, au ajuns în oraş 200 de soldaţi secui, sub conducerea lui Mihai Viteazu şi Nagy Berczi, loiali Principelui Transilvaniei, Sigismund Bathori. Acest fapt a fost considerat de către Basta drept încetarea armistiţiului, condiderându-i pe bistriteni infideli împaratului de la Viena, şi la 1 februarie 1602 acesta a ajuns la zidurile oraşului, pornind asediul dinspre Aldorf.

Tunurile care au o provocat o breşă în zidul oraşului au fost tunuri habsburgice, aflate pe dealul Schieferberg (astăzi Codrişor) unde era concentrată artileria lui Basta. La 9 februarie în zidul oraşului era deja o spărtură de 6 m lăţime. Breşa s-a aflat în apropiere de Turnul Dogarilor. În această breşă s-a aruncat fierarul Georg Pfaffenbruder înarmat cu cel mai mare baros ("Perl") pe care îl avea, împiedicând căderea oraşului. Pfaffenbruder, cu un fizic impunător, era şi membru al magistratului Bistriţei, devenise celebru în oraş când l-a ucis pe un cavalerist flămând, care-i molestase fiica. După un proces a fost achitat. Mai târziu, străduţa din spatele Turnului Dogarilor a primit numele "Pfaffenbrudergasse". Actul de vitejie a lui Pfaffenbruder l-a determinat pe Basta să renunţe la asediul burgului, şi să încheie un armistiţiu cu oraşul Bistriţa. Prin acest armistiţiu Bistriţa s-a supus împaratului de la Viena, şi a fost obligată să-i plătească lui Basta suma uriaşă de 32.0000 de galbeni. Trupele secuieşti au fost nevoite sa părăsească oraşul, iar contrar garanţiilor lui Basta, au fost măcelărite în apropiere de Budacul Săsesc.

După plecarea lui Basta, ciuma a depopulat ţinutul, numărul meseriaşilor scăzând alarmant: din 84 de cizmari au supravieţuit numai 22, din 70 de croitori, doar 20, din 67 de pielari, 9 etc.

Gravele prejudicii aduse oraşului de expediţiile ardelene ale trupelor lui Basta, epidemiile de ciumă şi decăderea generală a comerţului au dus la plafonarea şi chiar restrângerea puterii economice a Bistriţei. Alte prejudicii s-au ivit la începutul secolului al XVIII-lea, când oraşul a fost în mai multe rânduri cucerit de trupele imperiale şi de către curuţi. Odată cu ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, interesele fiscului veneau tot mai mult în contradicţie cu interesele oraşului. Fiscul era interesat în obţinerea de avantaje din ce în ce mai mari, iar oraşul în păstrarea vechilor privilegii. Diputa pentru stabilirea locului de vamă între fisc şi oraş, s-a finalizat prin interpunerea voinţei statului, aceea de a muta vama de la Bistriţa la Rodna. În acest fel s-a ajuns la prejudicierea comerţului oraşului şi, pentru o perioadă mai lungă, la decăderea oraşului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pierderea Văii Rodnei prin construirea regimentului de graniţă a contribuit la o şi mai severă reducere a veniturilor şi la decăderea oraşului. Breslele au pierdut în faţa producţiei manufacturiere, care în Bistriţa s-a manifestat firav prin apariţia unei fabrici de cărămizi, a unei mori de praf de puşcă şi a fabricii de bere. O oarecare revigorare a cunoscut oraşul după anul 1786, când a devenit sediu al comitatului Bistriţa-Năsăud. Dacă în secolul al XVIII-lea activitatea edilitară s-a redus la refacerea, repararea sau modernizarea unor construcţii, păstrând amprenta medievală cu "case înguste, în majoritate etajate, cu fronton înalt, orientate spre stradă", aşa cum l-a descris în anul 1848, F. Kramer, cu brâul de ziduri care-i delimita silueta. Secolul al XIX-lea a adus o serie de transformări, care au înscris oraşul pe linia unei modernizări progresive. După anul 1862, fortificaţiile oraşului au fost demolate, oraşul extinzându-se treptat dincolo de ziduri, acolo unde au apărut noi edificii administrative, sociale şi culturale: casa comitatului (1886), cazărmile (1887, 1888-1890), Gewerberein (actuala casă municipală de cultură, 1896), gimnaziul german (1910), Şcoala primară de stat (1912), Şcoala agricolă (1870), Sinagoga (1856).

Concomitent s-a elaborat un program de sistematizare a localităţii, de aliniere a străzilor şi refacerea infrastructurii urbane. Proiectul apeductului aprobat în anul 1900 a fost finalizat între 1906 şi 1912, iar sistemul de canalizare definitivat în anul 1913.

În anul 1886 a fost inaugurată linia de cale ferată Dej-Bistriţa. În anul 1855 s-a hotărât introducerea iluminatului public în oraş prin montarea de lămpi cu petrol în zona centrală a oraşului, iar în anul 1913 a fost inaugurată uzina electrică şi s-a introduc iluminatul electric.

După anul 1918, odată cu alipirea Transilvaniei la regatul României, caracterul multietnic şi multicultural al Bistriţei s-au menţinut. Au fost înregistrate în această perioadă nu mai puţin de 24 de asociaţii germane cu caracter social şi cultural, alături de altele româneşti şi maghiare. Viaţa economică a cunoscut o înviorare sensibilă, iar numărul de locuitori a sporit de la 10.874, în anul 1900, la 16.282, în pragul celui de-al doilea război mondial. În toamna anului 1944, majoritatea populaţiei germane din Bistriţa şi împrejurimi a fost obligată de către autorităţile hitleriste să se evacueze din cauza frontului. Majoritatea celor evacuaţi s-au stabilit definitiv în zone din Austria şi Germania. Doar o minoritate a revinit la sfârşitul războiului, pentru ca mai târziu cei mai mulţi să emigreze în Germania. Prezenţa lor rămâne consemnată în tipologia aşezării şi în personalitatea şi individualitatea Bistriţei.

O adevărată explozie demografică, extinderea oraşului mult dincolo de aria sa istorică s-a petrecut după ce, în urma reformei administrative din anul 1968, Bistriţa a devenit reşedinţă a judeţului Bistriţa-Năsăud. S-a format o platformă industrială modernă, a crescut puterea economică, au apărut noi unităţi de învăţământ, oraşul devenind un centru administrativ şi cultural, în care tradiţia şi modernitatea s-au îmbinat în mod armonios.

sursa: Ioan D. Rusu, "Bistriţa ghid turistic", ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007